Cand vrei sa pui dragostea la incercare….

In coliba de vară a pădurarului trăia foarte comod o familie de pisi¬ci: pisica mamă, motanul tată şi copiii lor pisoii. Coliba păduraru¬lui se afla aproape de o pădure deasă. De cînd locuiau acolo, toţi membrii familiei pisiceşti erau mai totdeauna fericiţi, deşi, se întîmpla cîteodată, aşa ca în orice familie, să mai fie certuri şi neînţelegeri. Odată după o asemenea ceartă, fiecare membru al familiei a simţit că ceilalţi nu-1 mai iubesc deloc. însă o mică zînă aurie, care avea grijă de ei, a făcut o vrajă astfel îneît supărarea a trecut, iar ei au primit secretul fericirii.
Intr-o zi, pisoiaşul Pufi era cam morocănos. El se gîndea:
“Nu cred că există o. zînă aurie şi nu cred nici că familia mea mă iubeşte cu adevărat. O să-i pun la încercare ca să văd care este realitatea. O să mă prefac că m-am pierdut în pădure”.
Se ştie că tuturor pisoilor le este frică de pericolele care i-ar putea pîndi în pâdure. Dar Pufi voia cu încăpâţînare să afle dacă familia lui îl iubeşte cu adevărat. Aşa că pe înserate, pisoiul a luat un tricou de-al lui, pe care 1-a pătat cu suc de roşii ca să pară sînge şi 1-a sfîşiat în bucăţi. Apoi a plecat spre marginea pădurii, lăsînd după el fîşiile pătate ca un fel de urmă care ducea spre pădure.
Pisoiaşul s-a pitit într-o ascunzătoare la marginea pădurii de unde urmărea ce se va petrece cînd familia va observa tricoul lui sfîşiat. A aştep¬tat, a tot aşteptat, pînă ce a obosit şi a adormit. Cînd s-a trezit, nu-şi dădea seama cat dormise – poate cîteva minute, sau poate cîteva zile – dar auzea în jurul său tot felul de zgomote ciudate şi înspăimantătoare. Pufi s-a întri¬stat şi aşa speriat cum era, a început să plîngă încetişor şi să se văicărească:
“Vai, vai! Oare eu pentru ce am crezut că familia mea nu mă iubeşte? De ce am zis că nu există nici o zînă mică şi aurie care a dăruit familiei mele secretul fericirii? Dacă aveam mai multă încredere şi mai multă minte, nu eram aici acum!”
Deodată, foarte aproape de el a început să clipească o luminiţă aurie care a crescut, a tot crescut şi nu era altceva decît zîna aurie. Ea a păşit lîngă Pufi zicîndu-i:
“Dacă eşti gata, o să-ţi luminez calea înapoi pînă acasă. A trecut multă vreme de cînd nu i-ai mai văzut pe ai tăi.”
Pufi a urmărit lumina răspîndită de zîna aurie pe calea spre coli¬ba pădurarului. Cînd era destul de aproape, Pufi s-a orit deodată strigînd:
“S-a întamplat ceva ciudat! Iarba şi florile din jurul colibei unde locuiam noi, s-a uscat! Uite! Chiar şi zarzavaturile din grădină nu mai sunt! Ce s-o fi întîmplat?”
Mica zînă aurie a răspuns:
Familia ta a găsit tricoul tău sfîşiat şi a crezut că te-a răpit şi te-a mîncat vreo fiară sălbatică din pădure. Aşa de mult au plîns, încît sarea din lacrimile lor a omorît toate plantele din jurul colibei .Altele nici nu au mai putut creşte, pentru că familia ta a uitat secretul fericirii”…
“O, nu se poate! a strigat pisoiaşul. Eu am vrut doar să-i pun la încercare, ca să văd dacă într-adevăr mă iubesc! N-am vrut să le fac rău şi să-i întristez aşa de tare! Acum ce pot eu să mai fac?”
” O să-ţi dau eu secretul fericirii, ca să-1 înapoiezi familiei tale.” a spus cu blîndeţe zîna cea mică şi aurie. “Vei vedea că n-o să mai doreşti să pui la încercare dragostea pe care o au faţă de tine”.
îndată ce a aflat secretul, pisoiaşul a zbughit-o într-un suflet spre coliba pădurarului unde locuia familia sa. Avea la el secretul fericirii şi convingerea că nu va mai fi nevoie niciodată să pună la încercare dacă cei din familia lui îl iubesc sau nu.
Şi ce să vezi? Chiar în dimineaţa următoare, iarba, florile şi toate verdeţurile din jurul casei creşteau pline de prospeţime şi frumuseţe. Chiar şi pădurarul trecînd odată pe la coliba lui, a observat cît de frumos străluceau toate. Familia pisicilor era din nou o familie fericită. Pisoiul a devenit tot mai deştept pe zi ce trecea. Şi-a dat pe deplin seama că dragostea nu era ceva de pus la încercare, pentru că era un sentiment ade¬vărat.